Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor (Matei 3, 2; 4, 17). Acestea sunt cuvintele prin care si-au inceput propovaduirea atat Sfantul Ioan Botezatorul cat si Domnul nostru Iisus Hristos. Pocainta este chiar punctul de pornire al Evangheliei. Fara pocainta nu exista viata noua, mantuire, intrare in Imparatia Cerurilor.

 
Ce intelegem de fapt prin pocainta? Cuvantul ne sugereaza, in general, regretul de a fi pacatuit, sentimentul de vinovatie, senzatia de durere si dezgust pentru ranile pe care le-am facut semenilor si noua insine. Aceasta viziune nu este insa completa. Ca sa ne apropiem de sensul profund al pocaintei este necesara o revenire la termenul grec: metanoia. Literal, innoirea mintii: adica nu numai regretarea trecutului, ci transformarea totala a perspectivei, innoirea manierei de a ne raporta la Dumnezeu, la altii si la noi insine. Pocainta nu este un acces de remuscari si autocompatimiri, ci o convertire, o recentrare a intregii noastre vieti pe Sfanta Treime. Pocainta nu inseamna privirea in jos la imperfectiunile proprii, ci in sus, spre iubirea lui Dumnezeu: nu in urma cu repros, ci inainte cu incredere. Sa privesti nu ceea ce n-ai reusit sa fii, ci ceea ce poti deveni cu harul lui Hristos.
 
Privita astfel, in sensul ei pozitiv, pocainta nu mai apare doar ca un act singular, ci ca o atitudine permanenta. Deci, pocainta este o iluminare, o trecere de la intuneric la lumina. Pocainþa inseamna sa recunosti ca Imparatia Cerurilor este in noi, lucratoare in noi.
 
Pocainta nu inseamna numai plansul pentru pacatele noastre, ci si “mangaierea” sau intarirea pe care o primim de la certitudinea iertarii dumnezeiesti. A te pocai inseamna, cu alte cuvinte, sa recunosti ca exista bine si rau, iubire si ura si sa afirmi ca binele este mai puternic decat raul, sa crezi in biruinta finala a iubirii. Se mantuieste cel care accepta minunea ca Dumnezeu are cu adevarat puterea de a-i ierta pacatele.
 
Adevarata natura a pocaintei, pozitiva si datatoare de lumina, se manifesta in mod vizibil in Biserica mai ales prin trei expresii caracteristice: 1. liturgica – in timpul Postului Mare, 2. sacramentala – in Taina Spovedaniei si 3. personala – in darul lacrimilor.
 
1. Liturgic – pocainta este legata in mod deosebit de perioada anului in care se desfasoara Sfantul si Marele Post.
 
2. Sacramental – cu o forta deosebita este traita pocainta in Taina Spovedaniei. Sensul acestei Taine este foarte bine rezumat in scurta adresare facuta de duhovnic penitentului: “Iata fiule (fiica), Hristos sta nevazut primind marturisirea ta cea cu umilinta. Deci nu te rusina, nici te teme ca sa ascunzi de mine vreun pacat, ci fara sfiala spune toate cate ai facut, ca sa iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. (…) Eu sunt numai un martor (…) Iar de vei ascunde de mine ceva sa stii ca toate pacatele indoite le vei avea; ia seama dar, de vreme ce ai venit la doctor sa nu te intorci nevindecat.”
 
Taina Spovedaniei este mai ales o Taina a vindecarii. In Spovedanie cautam mai mult decat o absolvire externa, legalista, cautam vindecarea ranilor adanci ale sufletului. Aducem in fata lui Hristos nu numai pacatele ci si realitatea pacatului din noi, adica acea coruptie profunda a naturii noastre ce nu poate fi complet exprimata prin cuvinte, care pare a scapa constiintei si vointei noastre. Taina Pocaintei nu mai este doar experienta propriei slabiciuni si dezintegrari, ci si a iubirii tamaduitoare a lui Dumnezeu.
 
Vindecarea dobandita prin Taina Spovedaniei ia forma particulara a unei reimpacari. Este ceea ce ne arata si rugaciunea de dezlegare: “impaca si-l uneste pe dansul cu Sfanta Ta Biserica”. Pacatul, asa cum invatam din pilda fiului risipitor, este un exil, o instrainare, o excludere, sau, mai bine zis, o autoexcludere din familie. Cum spune Alexei Homiakov: “Cand unul dintre noi cade, cade singur”. Pocainta inseamna intoarcere acasa, revenirea din izolare in comunitate, reintegrarea in familie.
 
3. Personala – in darul lacrimilor. Darul lacrimilor ocupa un loc important in traditia duhovniceasca a Rasaritului crestin. Pentru Sfantul Ioan Scararul lacrimile sunt reinnoirea harului primit la Botez; Sfantul Isaac Sirul considera lacrimile o limita cruciala intre starea “trupeasca” si cea “duhovniceasca” (lacrimile arata asezarea in trup a mintii noastre), o punte de trecere de la timpul actual la veacul ce va sa fie, in care putem intra prin pregustare inca din aceasta viata.
 
Exista mai multe feluri de lacrimi: lacrimi senzuale, lacrimi duhovnicesti si lacrimi demoniace. Primele sunt in general legate de patimi, fructele maniei, inselaciunii, invidiei sau pur si simplu ale unei surexcitari nervoase. Cea de-a doua categorie, asa cum ne arata si numele, nu sunt rezultatul propriilor noastre eforturi ci un dar al harului dumnezeiesc, al Duhului Sfant. Sunt deci strans legate de rugaciunea noastra. Dupa Sfintii Parinti lacrimile duhovnicesti sunt de doua feluri. La nivelul cel mai de jos sunt amare, sunt o forma de curatire, expresia caintei, a mahnirii de a fi pacatuit, de a fi separat de Dumnezeu. La un nivel mai inalt, ele devin dulci, o forma de iluminare, expresia bucuriei nascute din iubirea de Dumnezeu, pentru reprimirea fara nici un merit in starea de “fiu”. Lacrimile care se nasc din parerea de rau pentru pacate se transforma treptat in lacrimi de recunostinta si bucurie. Iata cum, iarasi, si in darul lacrimilor, regasim dimensiunea pozitiva a pocaintei.
 
Aceasta este experienta “marii inteligente” sau a “innoirii mintii” pe care o desemneaza cuvantul pocainta. Plina in acelasi timp de durere si de bucurie, pocainta exprima tensiunea creatoare care a impregnat totdeauna viata crestina aici pe pamant.
 
Preasfintitul Kallistos Ware, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecesti din Marea Britanie